o teorie a fascinatziei


repet: aceasta categorie a blogului meu e menita sa va momeasca catre filmele pe care le iubesc. filmele traiesc din energia celor ce le vad. shi cu cat mai multe suflete vor tresari de emotzie in fatza legendei pianistului ce nu a pus niciodata piciorul pe uscat, cu atat filmul va trai mai mult.

mda.  giuseppe tornatore.


laleggendapianista

am plâs cu muci, asha cum se cuvine, la nuovo cinema paradiso, dar daca ma intrebatzi care e tornatorele ce s-a culcushit in sufletzelul meu, acesta e legenda pianistului pe ocean. americanii, au tradus asemenea minunatzie de titlu drept the legend of 1900, care pare asemanator cu titlul ala de serial sf:  the 4400. ceva motive aveau, dar ce aiurea! shi ce diferit de spiritul filmului! titlul italian e o bijuterie.

caci povestea pianistului de geniu pe nume  danny boodman t.d. lemon ninteen hundred, omul ce nu a pus in veci piciorul pe uscat, trebuie sa aiba un nume legendar.

“Da una nave si può anche scendere ma dall’Oceano…”

s-ar zice ca asta e geniul lui tornatore: microuniversurile: o lume intraga reprezentata printr-un cinema, dar shi cinematograful ca suflet, ca lume interioara a eroului.
shi aici, in filmul de azi, o lume stranie pe un vas de croaziera ce e intr-atat sufletul personajului, ca el nu poate pune piciorul pe uscat.

ca sa va introduc direct in spiritul filmului asha cum îl väd eu, trec peste orice explicatzie deshteaptä a poeticii lui tornatore shi va pun un video scurt. asta-i scena in care pianistul danny boodman t.d. lemon ninteen hundred se întâlneshte pentru prima datä cu viitorul sau prieten, trompetistul max tooney. e totodata prima scena a lui tim roth, care-shi face o intrare magistrala. este prezentata cea mai poetica, mai absurda, mai delicata, mai suprarealista maniera de a se vindeca unul de räul de mare. shi este scena la care am simtzit cä m-am îndragostit iremediabil de film, indiferent ce urma sa fie dupa acest moment (video de 5 minute).

… perfectzi shi nebuni, dansând cu oceanul…

in teorie, nu ar fi nevoie sa mai spun nimic despre maniera lui tornatore de a dezvolta scenariul. un om ce porneshte de la astfel de premize, care fortzeaza astfel de metfore, de un mod la fel de nebunesc ca al personajelor sale, merita toata atentzia.
___________________________________

ce muzica poate insotzi astfel de dialog?

jelly roll morton: cred ca stai pe locul meu.
1900: (cu naturalitate): tu eshti cel ce a inventat jazz-ul, ¿nu?
jelly roll morton: asha se zice. shi tu eshti cel ce nu poate canta fara sa aiba oceanul sub fund, ¿nu?
1900: asha se zice.

ce muzica trebuie sa insotzeasca personaje ce danseaza cu oceanul, sau care au inventat jazz-ul? acum imaginatzi-va ca personajele de mai sus se implica într-un duel muzical? cum trebuie sa fie acea scena, dumnezeule, daca cea cu pianul patinand prin salon, dansand cu oceanul, a fost doar un preambul, a fost doar de încalzire?
dar cum poate sa aiba unul asemenea tupeu shi sa inventeze astfel de personaje?

exista un domn, un scriitor, filosof shi impatimit al muzicii  pe numele sau alessandro baricco. el scrie un monolog teatral ce peste timp ajunge sa fie preluat shi ecranizat de catre tornatore. publicata cu numele 1900, piesa pretindea k un singur actor sa interpreteze trei personaje, trei muzicieni de geniu. acu toata lumea-l shtie, k e celebru pentru romanul matase. recunoscuta finetze shi originalitate par acum clar din aceeashi familie cu a lui tornatore. dar cand se facea filmul, nu era deloc asha. baricco era doar un neîntzeles shi un ciudat. (adevarul e ca daca face unul cunoshtintza cu proza lui incepand cu traducerea romaneasca de la “matase”, sunt toate shansele ca baricco sa-i ramana la fel de necunoscut shi de neapreciat). tot skeletul narativ vine de-aici, din monologul lui baricco. tornatore s-a trezit doar in fatza faptului ca un altu a inventat un univers tornatorian. pe urma, tornatore e capabil sa vizualizeze, sa dea viatza unei astfel de lumi, sa o mute de pe hartie, de pe scena pe ecran, umpland pelicula de detalii ce dau viatza istoriei.

aici pamantul e doar o virgula intr-o existentza. mai sunt vocile ce striga cu disperare, fericire shi sperantza: americaaa! , cele ce anuntza ca s-a ajuns la destinatzie, ca publicul pianistului de skimba. acesta e pamantul: locul unde pleaca shi de unde vin oameni trecatori shi marfuri.

cal-laleg

m-ar complexa sa fac un film in care pornesc de la premiza ca personajele mele sunt cei mai buni muzicieni. unde ash gasi muzicianul capabil sa faca o coloana sonora credibila, astfel incat melomanii sa nu iasa din sala dezamagitzi? tornatore shtie. shi datorita lui s-a intalnit monologul lui baricco cu muzica lui morricone.
deci sa-l adaugam pe domnul enio morricone, parte mai mult decat esentziala a combinatziei de fortze.

toate personajele ishi zic intr-una unul altuia ce geniali muzicieni sunt. care de care e mai mare shi mai recunoscut shi apoi ramane mut de uimire in fatza improvizatziilor lui 1900. tim roth a invatzat 6 luni de zile sa faca sa para ca e pianist, shi inca o pasta total aparte de pianist. ce-i drept, treaba e asha de bine facuta, actorul are veshnic acea nonshalantza, acel zambet de om ce se hraneshte cu muzica, ca una dintre intrebarile cele mai puse pe paginile lui de fani e asta: ¿canta la pian?
cred ca raspunsul cel mai potrivit este: … daca e nevoie…

tim_laleg

sa zicem k pâna aici a durat momeala; cum simt ca mai am ceva de spus, pun panglica galbena de politzie pentru a înconjura perimetrul. cei ce doritzi sa va coborâtzi filmul (contra cost, fireshte. sa nu credetzi ca dau sfaturi ignobile! (sic) avetzi titlul in engleza, in italiana, exista shi subtitrari la indemana). opritzi-va aici cu lectura. cititzi restul dupa ce va vetzi bucura de film shi vedem noi daca avem aceeashi opinie sau nu (fapt eminament neesentzial).

DEZVALUIRE * SPOIL * DESTRIPARE * DEZVALUIRE * SPOIL * DESTRIPARE *

(restul, publicat in max 3 zile. deci… pana miercuri)

Advertisements

filmul asta e intim legat de viatza mea, deshi, cand l-am vazut prima data, cand m-am indragostit de el, nu aveam cum sa banuiesc acest fapt.

4r8jdx5

are in spate exact tipul de istorie ce ma infioara: adik vine un domn din lumea clipului, cu sufletul plin de muzica shi tranteshte un prim film: un film negru. shi filmul e o capodopera. pai sa nu te inmoi in fatza domnului jonathan glazer?

asha-s eu: ma indragostesc shi de povestea din spatele filmului.

dar cand l-am vazut prima data, cand m-am indragostit de film, nu shtiam cine-i glazer shi nu cunoshteam povestea.

shi acum sa incerc sa aflu ¿ce are filmul asta cu mine?

¿de ce locuieshte la mine in cap, spre deosebire de altele mai bune, mai premiate, mai impactante? analiza cine_logica deci!

nu am antecedente asemanatoare personajelor. nici nu m-am indragostit de domni care sa semene vreun pic cu personajele. dar, recunosc, ca ma atrage enorm genul in film:  violent, mafiot, soprano, baiat de-al lui scorsese, agramat cu pistol shi cu pitzipoanca de cot. nu cunosc genul asta de lume, nu vreau sa o cunosc, mi se pare opusa oricarei creativitatzi. n-ash putea scrie despre aceasta lume, pentru ca mi-ar fi imposibil sa ma documentez din frica absoluta shi animalica. asta sa fie filmul lui glazer pentru mine? o posibilitate de a privi prin gaura keii spre abjectzie, spre tot ceea ce imi repugna mai tare in fiintze, dar fara sa ma pun in pericol? pe deasupra, abjectzia vine genial impaketata, in jocuri actoriceshti de exceptzie, cu un scenariu scanteietor shi astfel orgoliul meu estetic poate fi satisfacut. ma uit la acest film din aceleash motive din care se uita lumea la tv la doamna aceea monstru agramat kemata nikita? ma indoiesc. dar doar putzin. ceva adevar exista. nu-mi plac filmele despre lumi frumoase, curate, corecte. nu ma intereseaza caracterele fara defecte. cu cat personajul este mai kinuit, mai dus cu pluta, cu atat ma atrage mai mult.

adica imi place mult vatel, enorm kiar, vatel cel bun, creativ, onest, luptator, cel fenomenal (ma refer la personajul lui depardieu). de unul ca vatel m-ash indragosti in viatza. dar in film, il prefer oricând pe don logan (personajul lui kingsley in sexy beast).

cred ca vad filme pentru ca prin catharsisul ce mi-l provoaca sa pot expulza demonii proprii. shi cu cat personajul propus e mai contorsionat, mai negru, mai violent, mai opus intzelegerii mele ratzionale, cu atat catharsisul, orgasmul filmic-intelectual, e mai puternic.

acest film e un debut pentru regizorul glazer, dar shi pentru scenarist: louis mellis. (sa nu leshin? prea mult! prea mult pentru sufletul meu.) de atunci domnul mellis a mai facut un film, bluberry (2004, regia jan kounen) shi mai are doua in proiect. intalnirile astea regizor-scenarist uneori sunt uimitoare (gen bryan singer shi christopher mcQuire se intalnesc pentru prima data shi scot public acces (1993), se intalnesc a doua oara shi fac the usual suspects (1995) … adik uau! domnii mei! shi se intalnesc a treia oara sa faca the standford prison experiment (deci deja innebunesc ashteptand sa fie gata).   va datzi sema ca n-ar fi eveniment mai mare pentru sufletul meu kinuit de cineast decat sa se reuneasca din nou glazer shi mellis, shi sa faca un fim despre ce vor ei k yo voi fi foarte incantata oricum. regizor-scenarist… cupluri creative: se intalnesc shi fecundeaza impreuna un film frumos. mda… invidiabil.

am fost pasionata din totdeauna de relatiile dintre imperiul britanic shi cel spaniol. sa aflu ca andalucia e un refugiu pentru pensionari englezi, a fost shocant pentru mine. acum ca traiesc in andalucia, filmul asta mi se pare ca a venit spre mine precum buzduganul care  bate in poarta palat, anticipând sosirea zmeului. sau, vine,bâldâbâc, precum bucata de stanca ce se desprinde din peisajul präfos-rocos (familiar noua din westernurile spagheti filmate in almeria) la începutul filmului. stânca vine ca cea ce a distrus caprele irinucai, sare peste capatzana lui gary (ray winstone) shi distruge frumoasa piscina turcuaz cu doua inimioare inläntzuite. bolovanul asta e, desigur, buzduganul trimis de don logan (kingsley) anticipand psihotica imersiune in viatza personajelor, in visele, coshmarurile shi reperele noastre.
din momentul in care am vazut bolovanul pe fundul apei, m-am indragostit iremediabil de filmul ce abia incepuse.

sunt convinsa ca glazer, mellis shi scinto au tras macar o vacantza andaluza înainte de a face filmul. prea au prins nuantzele locale. dar cine-i scinto? al doilea scenarist: david scinto. l-am omis intentzionat, ca sa pot reveni la subiect, sa mä invârt ca un câine-n juru cozii prin ceea ce-mi place. deci cuplul creativ ce a fecundat shi adus pe lume o capodopera, e de fapt un trio. in cinema, acest fapt nu este o perversiune. mai ales ca david scinto nu-mi strica teoriile. era shi el tot debutant cu sexy beast. energia inceputurilor promitzatoare shi geniale se simte peste tot, în fiecare cadru, în fiecare replica… cum nu o mai simt de decenii la scorsese de pilda. de-atunci, nu shtiu ce a facut david, ca cinema nu a facut. dar are un nou proiect tot cu partenerul lui de scris, mellis. vor lucra cu un domn ce pana acum a realizat un scurt metraj shi un documentar. adik curata tzacaneala in stilul meu! le plac începätorii. merg pe mana lor shi va anuntz de pe acum ca nenea malcom venville e un mare regizor. de unde shtiu? shtiu pentru ca mellis shi scinto lucreaza cu el. shi la cat de putzine filme fac genialii ashtia, banuiesc ca-s ori foarte betzi mai tot timpul, ori foarte selectivi.

nu ma bag sa fac critica filmului aici, ca gasitzi sigur cateva foarte bune cu google. nici nu voi analiza mareatza interpretare a actorilor, ca shi asta e pe toate drumurile. shi nu vreau sa dezvalui filmul celor ce nu l-au vazut shi din intâmplare dau peste blogul meu. vreau doar sa-i momesc.

hei! norocoshilor! ascultatzi aicea la mine, ca mult film bestial am bagat la viatza mea: punetzi mâna shi vedetzi sexy beast!

_____________________________

sä trecem la premii:

scenarishtii, regizorul shi ben kingsley au cashtigat premiul britanic acordat filmului independent, ceea ce mi se pare cinstit. ray winstone s-a ales doar cu o nominalizare.

au mai primit ei muuulte shi mai mari, shi mai marunte premii (pe care le gasitzi pe imdb).

remarcabil ca ben kingsley a fost nominalizat la oscar pentru rol secundar (2002) shi a fost invins de jim broadbent pentru rolul din iris. da va rog fumos! cine ishi mai aminteshte acum de jim? oamenii ashtia nu miros un film cult nici daca-i bagi cu nasu in oala in care se coace. (nu ca iris ar fi un film rau, sau jim un actor prost). dar daca au socotit ca unui sir britanic cu descendentza asiatica ii ajunge un oscar (gandhi), prost au socotit. jocul sau ca don logan ocupa numaru 97 in topul celor 100 mai bune actorii de film din toate timpurile ale premiere magazin. de la ghandi incoace i-au dat trei nominalizari (meritate), dar cea mai scanteietoare e cea pentru rolul din sexy beast. nu-s oscarurile cele mai meritorii premii de film, nici pe departe, dar am un fix cu ele. ce sa fac? am pus botul la marketing!