repet: aceasta categorie a blogului meu e menita sa va momeasca catre filmele pe care le iubesc. filmele traiesc din energia celor ce le vad. shi cu cat mai multe suflete vor tresari de emotzie in fatza legendei pianistului ce nu a pus niciodata piciorul pe uscat, cu atat filmul va trai mai mult.

mda.  giuseppe tornatore.


laleggendapianista

am plâs cu muci, asha cum se cuvine, la nuovo cinema paradiso, dar daca ma intrebatzi care e tornatorele ce s-a culcushit in sufletzelul meu, acesta e legenda pianistului pe ocean. americanii, au tradus asemenea minunatzie de titlu drept the legend of 1900, care pare asemanator cu titlul ala de serial sf:  the 4400. ceva motive aveau, dar ce aiurea! shi ce diferit de spiritul filmului! titlul italian e o bijuterie.

caci povestea pianistului de geniu pe nume  danny boodman t.d. lemon ninteen hundred, omul ce nu a pus in veci piciorul pe uscat, trebuie sa aiba un nume legendar.

“Da una nave si può anche scendere ma dall’Oceano…”

s-ar zice ca asta e geniul lui tornatore: microuniversurile: o lume intraga reprezentata printr-un cinema, dar shi cinematograful ca suflet, ca lume interioara a eroului.
shi aici, in filmul de azi, o lume stranie pe un vas de croaziera ce e intr-atat sufletul personajului, ca el nu poate pune piciorul pe uscat.

ca sa va introduc direct in spiritul filmului asha cum îl väd eu, trec peste orice explicatzie deshteaptä a poeticii lui tornatore shi va pun un video scurt. asta-i scena in care pianistul danny boodman t.d. lemon ninteen hundred se întâlneshte pentru prima datä cu viitorul sau prieten, trompetistul max tooney. e totodata prima scena a lui tim roth, care-shi face o intrare magistrala. este prezentata cea mai poetica, mai absurda, mai delicata, mai suprarealista maniera de a se vindeca unul de räul de mare. shi este scena la care am simtzit cä m-am îndragostit iremediabil de film, indiferent ce urma sa fie dupa acest moment (video de 5 minute).

… perfectzi shi nebuni, dansând cu oceanul…

in teorie, nu ar fi nevoie sa mai spun nimic despre maniera lui tornatore de a dezvolta scenariul. un om ce porneshte de la astfel de premize, care fortzeaza astfel de metfore, de un mod la fel de nebunesc ca al personajelor sale, merita toata atentzia.
___________________________________

ce muzica poate insotzi astfel de dialog?

jelly roll morton: cred ca stai pe locul meu.
1900: (cu naturalitate): tu eshti cel ce a inventat jazz-ul, ¿nu?
jelly roll morton: asha se zice. shi tu eshti cel ce nu poate canta fara sa aiba oceanul sub fund, ¿nu?
1900: asha se zice.

ce muzica trebuie sa insotzeasca personaje ce danseaza cu oceanul, sau care au inventat jazz-ul? acum imaginatzi-va ca personajele de mai sus se implica într-un duel muzical? cum trebuie sa fie acea scena, dumnezeule, daca cea cu pianul patinand prin salon, dansand cu oceanul, a fost doar un preambul, a fost doar de încalzire?
dar cum poate sa aiba unul asemenea tupeu shi sa inventeze astfel de personaje?

exista un domn, un scriitor, filosof shi impatimit al muzicii  pe numele sau alessandro baricco. el scrie un monolog teatral ce peste timp ajunge sa fie preluat shi ecranizat de catre tornatore. publicata cu numele 1900, piesa pretindea k un singur actor sa interpreteze trei personaje, trei muzicieni de geniu. acu toata lumea-l shtie, k e celebru pentru romanul matase. recunoscuta finetze shi originalitate par acum clar din aceeashi familie cu a lui tornatore. dar cand se facea filmul, nu era deloc asha. baricco era doar un neîntzeles shi un ciudat. (adevarul e ca daca face unul cunoshtintza cu proza lui incepand cu traducerea romaneasca de la “matase”, sunt toate shansele ca baricco sa-i ramana la fel de necunoscut shi de neapreciat). tot skeletul narativ vine de-aici, din monologul lui baricco. tornatore s-a trezit doar in fatza faptului ca un altu a inventat un univers tornatorian. pe urma, tornatore e capabil sa vizualizeze, sa dea viatza unei astfel de lumi, sa o mute de pe hartie, de pe scena pe ecran, umpland pelicula de detalii ce dau viatza istoriei.

aici pamantul e doar o virgula intr-o existentza. mai sunt vocile ce striga cu disperare, fericire shi sperantza: americaaa! , cele ce anuntza ca s-a ajuns la destinatzie, ca publicul pianistului de skimba. acesta e pamantul: locul unde pleaca shi de unde vin oameni trecatori shi marfuri.

cal-laleg

m-ar complexa sa fac un film in care pornesc de la premiza ca personajele mele sunt cei mai buni muzicieni. unde ash gasi muzicianul capabil sa faca o coloana sonora credibila, astfel incat melomanii sa nu iasa din sala dezamagitzi? tornatore shtie. shi datorita lui s-a intalnit monologul lui baricco cu muzica lui morricone.
deci sa-l adaugam pe domnul enio morricone, parte mai mult decat esentziala a combinatziei de fortze.

toate personajele ishi zic intr-una unul altuia ce geniali muzicieni sunt. care de care e mai mare shi mai recunoscut shi apoi ramane mut de uimire in fatza improvizatziilor lui 1900. tim roth a invatzat 6 luni de zile sa faca sa para ca e pianist, shi inca o pasta total aparte de pianist. ce-i drept, treaba e asha de bine facuta, actorul are veshnic acea nonshalantza, acel zambet de om ce se hraneshte cu muzica, ca una dintre intrebarile cele mai puse pe paginile lui de fani e asta: ¿canta la pian?
cred ca raspunsul cel mai potrivit este: … daca e nevoie…

tim_laleg

sa zicem k pâna aici a durat momeala; cum simt ca mai am ceva de spus, pun panglica galbena de politzie pentru a înconjura perimetrul. cei ce doritzi sa va coborâtzi filmul (contra cost, fireshte. sa nu credetzi ca dau sfaturi ignobile! (sic) avetzi titlul in engleza, in italiana, exista shi subtitrari la indemana). opritzi-va aici cu lectura. cititzi restul dupa ce va vetzi bucura de film shi vedem noi daca avem aceeashi opinie sau nu (fapt eminament neesentzial).

DEZVALUIRE * SPOIL * DESTRIPARE * DEZVALUIRE * SPOIL * DESTRIPARE *

(restul, publicat in max 3 zile. deci… pana miercuri)

Advertisements